Impactul obezitatii (the story)

M-am decis sa-mi astern gandurile deoarece o persoana mai mult decat apropiata mie, este pe cale sa devina obeza, cu semne clare de continuare in diversele grade ale obezitatii.

Acum, stiu ca unii chiar se nasc cu o predispozitie de a fi… un pic “plinuti” sau mai gurmanzi sa zicem ( si eu sunt un fel de gurmand) dar pot sa zic cu mana pe inima ca e un mare “buuulllshiiiitt”. Exact. Indiferent cu ce predispozitii te-ai naste e clar ca putem sa ne depasim conditia. Sunt atatea exemple in istoria straveche, veche sau apropiata dar si in prezent. Atatea reportaje, stiri cu diversi oameni pusi in situatii in care si-au depasit conditia. Oare nu se doboara recorduri zilnic? Sau ma rog la saptamana? Cine a stat sa caute frecventa cu care se doboara recorduri in lume? Si pe cine intereseaza? Esentialul este ca se poate si ne-o facem cu mana noastra.

Revenind la inceput, mi se pare oarecum de datoria mea sa dau tot ce pot ca sa inteleaga cititorul in cauza si nu numai, despre …conditia si riscurile inutile la care se supun.

Cine imi da dreptul sa comentez asemenea aspect? Experienta? Nu cred. Sunt vreun guru in fitness sau alta disciplina “healty” (cuvinte la moda, deh)? Nu. Sunt doar o persoana care trece prin ceva asemanator. 1.75 cm 100 kg anul trecut… cu ceva fluctuatii.. acum am 82 kg. Scopul? Undeva la 74kg. Dar nu despre cine sunt sau cum am facut sau ce am facut conteaza… nu, conteaza ce am inteles si ce voi descoperi probabil in continuarea pana la scopul propus.

La inceput am asociat obezitatea ca o dependenta, o comparatie cu dependenta de tigara, dar, chiar daca pana la un anumit punct merg mana in mana, revenirea dintr-un grad de obezitate e mult mai grea si mai dureroasa decat “lasatul de fumat”. De ce?

Pai, in primul rand ca sa-ti schimbi stilul de viata dureaza mult mai mult decat sa arunci un pachet de tigari. In al doilea rand, dependenta de tigara este o boala, iar nocivitatea tigarii este constientizata ca o boala, ca ceva rau. Oamenii cand fumeaza stiu ca isi fac rau singuri, cum spuneam cand fumam, “mai bat un cui”. Oamenii cand mananca, in general, stiu ca isi fac un bine…

Obezitatea e o boala. Si pana cand nu vom incepe sa o vedem ca o boala nu vom putea face nimic impotriva ei.

Povestea e simpla. Nimeni nu se naste obez. Predispozitie…(in fine, ce e de fapt predispozitia daca nu o scuza pentru a fi gras) sa zicem ca exista intr-o masura mai mare sau mai mica.

As vrea oarecum sa gasesc niste cuvinte magice sau o formula pe care sa o rostesc pentru a-i face pe oameni sa inteleaga. Pe masura ce ma gandesc nu cred ca exista o astfel de formula.

Imi aduc aminte ca in perioada liceului eram un fel de sportiv, iar prin clasa erau tot felul de persoane unele mai sportive sau mai putin sportive. Imi aduc aminte zilele de plaja in care inotam de 2-3 ori, jucam un fotbal sau un volei, ajungeam acasa si mai faceam ceva pana la o ora tarzie in noapte. Imi aduc aminte de primele job-uri unde dadeam conform tiparului 110% … si nu ma plangeam de dureri de genunchi, de spate sau de oboseala cronica si nu ma lua somnul in mijlocul zilei…

Nu se poate ca la 30 de ani sa spui, gata, am imbatranit..nu mai ma tin la fel toate cele. Sunt 30 de ani!!!!!! nu 100.

In schimb tot in perioada aia nu dadeam mare importanta alimentatiei, mancam ce vroiam si pe unde si cat vroiam. Mare greseala. Mi-am dat seama cand am atins suta… ca cine-i nu-i gata nu-l iau cu lopata…il iau cu macaraua, pentru ca nu-mi puteam misca fundul la fel de repede.

Cand mi-a aparut primul colacel.. mic, mic, trebuia sa te uiti cu atentie, cineva mi-a zis ca nu-i bine, i-am ras in fata. La 70 de kile ma simteam un tip bine, la 80 de kile ma simteam ceva mai cu greutate, iarasi de bine, las ca ma opresc la 90, iar la 90, ei si ce!, sunt un pic gras..supraponderal sa-i zicem. Cine are nevoie sa fie slab…viata e buna. Mananc ce-i mai bun, beau ce-i mai dulce si mai bun. Am aproape 30 de ani. Am toata viata sa-mi revin. La 100 de kile, sunt un pic gras, exact cat trebuie!

Nu e deloc asa! Cred ca se cheama negare… de fapt, sunt sigur.

Individualitatea

Zi de zi, unul vine altul trece. Soarele rasare si apune iar. In fiecare zi. Fara exceptie. Asa si noi suntem stresati, la munca, acasa… in familie chiar sau cel putin asa ni se pare. Suntem impinsi de sefi sa facem lucruri care nu ne plac. Obosim mai repede ca de obicei. Iar diminetiile sunt o corvoada. Daca face cineva cafeaua bine, daca nu, asta e. Pe drum e cea mai buna sau aia de la servici.

La pranz sa mancam, poate o pizza, poate un KFC ceva… hai ca nu o fi in fiecare zi. Dupa pranz sa ne apucam de treaba… dar ochii imi sunt grei… parca as trage un pui de somn. Mai bag o cafea… mai pun niste zahar sa fie mai “usoara”…

Se termina programul…ma relaxez un pic… parca as manca ceva dulce… sau poate o bere.. etc.

Seara in oglinda … mai bine ma uit imbracat… sa nu ma sperii.

Ok, poate nu e la toata lumea la fel. Dar banuiesc ca unele puncte comune sunt acolo.

Una din primele intrebari salvatoare pentru mine a fost o privire in oglinda.

Uita-te vreo cateva secunde…cel putin 30. Si apoi intreaba-te “Asta sunt eu? Cum vreau sa fiu?”

Uitam cine am fost, de unde am plecat si nu numai professional sau psiho-social, dar si fizic. A murit si ultima farama a luptatorului pentru corpul meu. Ne pierdem in progamul zilnic, muncim pentru noi si pentru cei din jur… dar uitam de noi. Fizic. Uitam de noi. Nu mai stim cine am fost si unde am visat o data sa fim, fizic… uitam ca ne-am spus la un moment dat ca voi fi peste ani cel mai bun alergator dintre cei din jurul meu sau cel mai “facut” de ce nu? O sa sa arat de milioane!!! sau ca ne-am spus ca peste 10 ani nu va mai rade nimeni de mine ca sunt gras/a.

 

“Du-te bai umflatule de aici!!!”

Asa mi-am luat primul pumn, metafizic, drept in plex. Am vazut negru in fata ochilor.

“Pe cine faci tu, tataie, umflat?” am izbucnit cu un croseu de dreapta. Dar metafizicul lui tataie nici nu s-a clintit.

Nu conteaza motivele sau cearta in sine. Pentru el, eram un umflat. Avea sa povesteasca familiei ca s-a certat cu un umflat in parcarea de la mol. Eu eram umflatul. Si totusi izbucnisem. Negasem ca sunt umflat. Credeam ca eram in stare sa-i trag un pumn sa-l dezmembrez, doar sa nu ma puna sa urc vreo 2 etaje sau sa-l alerg in jurul vreunei masini ca ala eram.

Mai tarziu am constientizat, ca poate eu am fost cel care a scapat de la o paruiala zdravana. Si era vorba de un tataie.. sa fi avut vreo 60 ani. Eu doar 28 si 100 de kile.

“Sunt un umflat/gras/obez”… imi veneau in minte toate momentele din copilarie cand il sicanam pe un prieten gras.

“Bolnavii stau la pat… sanatosii alearga”

Intr-o seara linistita de mai, butonam eroic telecomanda, cu o bere in mana si un castron de alune pe burta. Delicios!!!! Hmmmm….Ma opresc la o emisiune cu Jamie Oliver. “Intotdeauna mi-a placut baiatul asta. Face totul mai delicious decat oricine. Are talent. Sa vedem ce mai face in seara asta.”

Doar ca in seara respectiva am asistat la disectia unui cadavru care a murit din cauza unei boli de sange la care obeziatea a avut un rol major. Imaginile nu sunt pentru toata lumea dar explicatiile patologice, stiintifico-medicale de la un legist sau asa ceva… au fost incredibile, iar modul de viata descris, ca al unui bolnav de obezitate, nu era departe de ce traiam…

Nu are dreptate… e doar o emisiune. Il verific eu… Am luat laptopul si am cautat despre obezitate, despre greutate, despre IMC etc.. Berea se incalzise, cred, ca atunci cand am luat urmatoarea gura, mi-a venit s-o scuip. Nu, nu insemna ca m-am scrantit si ca nu mai beau o bere din cand in cand… Asta a fost reactia atunci.

Citeam cu ochii cat cepele cum se ingroasa venele si cum grasimea care se interpune pe miocard ramane acolo (iti dai seama… sa capeti niste grasime pe inima… suna si arata cumplit), ca exista hipertensiune ca si boala… ce-i drept aveam un 12 cu 7… normala … dar nu fata de cum aveam pe vremuri 10 cu 5.5. Eram aviator. Acum eram normal. Am gasit riscuri de infarct de la o varsta incolo, tot felul de maladii dictate de tipul obezitatii, de posibilitatea de a face diabet, cancer de colon etc de multiplele complicatii ce pot aparea in urma obezitatii sau contribuie major.

O persoana cu 15 ani mai mare decat mine, o persoana apropiata inimii mele, descoperise ca facuse cancer… peste noapte… a persoana cu care vorbeam cand ma intalneam, care era sanatoasa tun. Dar tun … nu de ala de muzeu, de ala de lupta.

Ce poti face cand afli ca esti bolnav? Ca nu-ti mai poti controla tensiunea doar cu pastille? Sau ca ai nevoie de o injectie zilnica ca sa nu mori. Ce poti sa faci, atunci in acel moment? Sunt boli care nu dispar ca o raceala sau o amigdalita (pana si aia poate lasa urme) sunt conditii grave ale unui om bolnav. Se merita toate mancarurile alea buuuunee si delicioase, saormele si KFC urile ingurgitate cu o Cola Maaaareee? Ciocolatiile mancate ca pe alune? Sa fie un fel de tigari si astea? Pentru necunoscatori tigarile sunt si ele light, mentolate, dulci, amare, tigarete … etc. (am fumat 14 ani)

Amenintarea este reala. Ne omoram cu mancare. Se poate mai ironic de atat?

Ce era de facut. Sport si dieta, nu?

Valoarea intelegerii complete

Am zis ca nu e de alarmat. Putina miscare si gata. Cat sa-mi ia, o luna, doua. Prin primavara lui 2013 se fac 2 ani.

Dupa ce m-am dat jos de pe banda de alergat, dupa 1.2 km… am cazut in genunchi. Facusem dus in transpiratie si imi venea sa urlu de durere din cauza genunchilor. Ma durea cumplit gingia si simteam ca trebuie sa stau cu mana polonic la gura sa-mi prind dintii. Plombele imi pulsau… iar nimic din corpul meu nu ma ajuta sa ma ridic. A fost primul impact cu primul exercitiu fizic. Un tub de Voltaren nu mi-a ajuns sa-mi aline genunchii… Creierul nu vroia sa accepte ca am exagerat din prima cu antrenamentul. La naiba, erau doar 1.2 km!!!!

Dupa ce-mi trecuse cat de cat efectul… ma lovise o foame cumplita. Era vreo 11 noaptea…

Si tot in oglinda m-am uitat. Nu-mi venea decat un scenariu pe care refuzam sa-l continui, sa-l sfarsesc intr-un fel.

Eram la plaja sau intr-un parc cu fi-miu.Crescuse… eu eram aproape carunt. Si nu puteam sa ma joc cu el. Eram obosit sau bolnav de ceva… se juca cu alti copii de varsta lui. Ma uitam de pe margine si plangeam. Cu lacrimi. De ce? Visasem tot timpul ca voi alerga cu el dimineata pe plaja si vom vorbi. Poate vom juca un baschet. Cu cine? Cu un tata umflat si plin de toate cele?

Nu, nu pot sa fiu eu acea persoana. Nu pot si nu voi fi. Nu-mi voi mai refuza nici un fel de miscare care mi se va oferi… ca va trebui sa ma ridic de pe canapea sa ma joc cu el de a vati ascunselea sau sa-mi ajut sotia sau vreun prieten cu ceva.. nu voi refuza nici o miscare!!! Oricat de banala ar fi.

Eu voi fi cel care va alerga dupa minge sa le-o dau inapoi, eu voi fi taticul care inca mai poate sa joace baschet cu cei de la liceu.

Asta a fost pactul facut cu mine intr-o oglinda.

M-am documentat de alimentatie, de modul de antrenament, de ce inseamna schimbarea stilului de viata… si am luat-o de la capat.

Bine ca am un capat de unde sa apuc si sa tin cu dintii, cu picioarele cu tot ce am. Altii nu mai primesc un alt capat. Se trezesc foarte tarziu.

“Fotbalul… de plapuma”

Ok, nu am sa povestesc ce fac eu sau alte detalii picante din zona asta. In schimb, pot sa zic de schimbari. Stiam dinainte sa capat “putina” burtica de ce sunt in stare si eram ok, ba chiar puteam sa zic ca d.p.d.v. al increderii in sine eram skyrocketing… cum zice vorba… romanului.

Vedeam in mintea mea si inca mai vad tot felul de scenarii sau ipostaze, pe care stiu ca le faceam dar cand le-am incercat din nou… metafizicul… sau mai bine zis fizicul… ma parasit undeva la jumate. Dupa care totul a inceput sa o ia la vale. Timpul, intensitatea, mobilitatea…s-au redus si s-au redus.. pana cand la un moment dat era vorba doar de cateva minute… Mai mult de 1 se considera cateva, nu? Al naibii Al Bundy… avea dreptate.

Insa, ca si un bonus la tot ce indurasem, genunghi durerosi, timpul la sala, oboseala acumulata, foamea ireala pe care ti-o cere corpul in mijlocul noptii toate culminau cu niste schimonoseli in pat.

Schimbarea pe care am facut-o si cu care inca sunt in process m-a readus intr-un anumit procent, la viata pe care o stiam si mi-o doream inca din adolescenta. Iar energia pe care am recapatat-o pot sa o impart cu altcineva… din ce in ce mai bine.

Nu sunt un exemplu de urmat, am avut scapari, am sarit antrenamente, am mai calcat stramb cu mancarea zile intregi, pana am crescut din nou pana aproape de 90 de kile,iar am dat jos, am schimbat modalitatea de antrenament de mai multe ori, nu am fost consecvent..etc… dar toate astea reprezinta “batalia” mea si nu a altuia. Fiecare stie cu ce se lupta si care este motivatia.

Cand v-ati luptat ultima oara, fizic, cu cineva? Chiar si in joaca…

Nu-mi doresc sa fiu un exemplu, pentru ca nu sunt si poate nici sfaturile cele mai bune nu le dau, dar poate cateva cuvinte pot sa-i ajute si pe altii.

La vara, imi desenez patratelele cu carioca daca nu reusesc normal…

Advertisements

Leave a comment / Comentezi?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s